Zile şi zile…

   Iar au trecut câteva zile bune, dacă nu săptămâni, în care nu am mai scris pe micul meu blog…da îl numesc mic spre deosebire de alte bloguri, care au aceeaşi temă dar în ale căror straturi se simte mai multă experienţă decât în micuţele mele povestiri.

  Luna octombrie nu a fost atât de plină ….nu a fost chiar aşa cum aş fi vrut eu…să ies, să văd, să explorez. Poate şi pentru că m-am apucat de dat meditaţii la engleză şi chiar limba română. Oricât de incredibil ar suna….da….cineva m-a contactat tocmai pentru că vrea să înveţe scumpa noastră limbă. Am rămas şocată…apoi mirată…iar acum sunt mândră că pot să îmi predau propria limbă.  Deşi asta mi-a luat ceva din timp…nu contează….niciodată o experienţă în plus nu strică.

 Sâmbetele şi duminicile libere mi le-am petrecut afară. Într-un final de săptămână am fost implicată într-un festival la Waseda…denumit Yataimura sau Homecoming day…A fost frumos…ne-am distrat…am strigat până nu am mai avut voce ca să ne vindem bunătatea de mâncare peruană, pentru că erau diferite echipe….gen Veneţia….Taj Mahal….şi am ieşit pe locul întâi deşi….ţin să mărturisesc că m-am amuzat cumplit cu îmbrăcămintea grupului meu… Dar totul s-a terminat cu bine….ne-am adunat într-un parc şi ne-au spus să nu ne mirăm….ceea ce urma era destul de amuzant cât să mă facă să pufnesc în râs…Adică în timp ce încercau să îşi spună discursurile de mulţumesc se iveau tot câte un grupuleţ care să le aducă sake adică alcool pe care trebuia să îl bea în timp ce toţi ceilalţi cântau…Totuşi noi, străinii, nu am gustat nicio picătură din alcool şi nici ceilalţi japonezi obişnuiţi…ci doar căpitanii…adică cei cu roz în poză.

 A trecut şi amuzanta povestioară cu acest tip de festival…şi ne-am continuat zilele pe la Waseda într-un mod normal.

    Într-o altă duminică totuşi….ce ne-am gândit noi….hai să mergem în Roppongi….Ne ducem noi ce ne ducem…..dar zicem hai cu o staţie mai încolo….să vedem şi Azabu-juban. După ce ne plimbăm şi ne plimbăm…ne dăm seama că în dreapta noastră e ditamai Tokyo Tower….şi deşi era seară ne-am îmbarcat frumos şi ne-am dus şi noi până sus …prima dată la 150 de metri apoi la 250 de metri.  A fost extraordinar….dar mai ales la 250 de metri….era ca şi cum pluteşti….dacă nu erau doi indieni care să mă ţină cu picioarele pe pământ….iar cine ştie cunoaşte….

  A fost o lună cu nu prea multe ieşiri….o lună în care aş fi vrut să fi făcut mai multe….dar promit să fac de acum încolo…..tocmai de aceea mă şi gândesc să merg acum în Roppongi…..O zi frumoasă de duminică vă doresc din frumosul insorit Tokyo!